Pescuit la feeder pe intelesul tuturor

Acum este 23 Mar 2019, 12:55

Ora este UTC + 1 [ DST ]




Scrie un subiect nou Răspunde la subiect  [ 2 mesaje ] 
Autor Mesaj
MesajScris: 13 Mar 2019, 11:06 
Neconectat
Membru junior
Avatar utilizator

Membru din: 21 Oct 2016, 12:52
Mesaje: 99
Localitate: Bucuresti
Peştii nobili din apele noastre de munte
de: Ing. PAVEL GOANŢĂ — Caransebeş
Iunie 1934


Dintre peştii, cari încă din vremuri străvechi se găsesc în râurile şi păraele noastre de munte şi cari prin calităţile lor alese, se disting ca peşti nobili, sunt: păstrăvul, lipanul, lostriţa la care se alătură apoi în timpul din urmă păstrăvul american, introdus la noi prin colonizare.
Aceste patru specii, formează o adevărată podoabă şi comoară pentru regiunile de munte şi totuşi, cu excepţia puţinelor cazuri, felul de a-i considera nu a evoluat în cursul timpurilor, omul şi acum îi exploatează lipsit de orice raţiune şi preocupat de o singură dorinţă: să prindă mult, mult, cât de mult — fără să se gândească la ziua de mâine.
„Piscicultura" în cele mai multe regiuni, e noţiune cu totul străină şi necunoscută. Lipsa de educaţie piscicolă se simte pretutindeni.
Literatura piscicolă română, ca număr e foarte modestă, — ca să nu zicem săracă — şi de dată recentă. Subliniem însă apariţia a câteva lucrări:
- Dr. Gr. Antipa, membru al Academiei Române: „Fauna ichtiologică a României" din anul 1909, care cuprinde descrierea tuturor peştilor din apele noastre şi - „Pescăria şi pescuitul In România" din anul 1916, cu descrierea uneltelor şi metodelor de pescuit, opere monumentale şi de mare valoare ştiinţifică, cari ocupă loc de frunte şi în literatura de specialitate universală.
Cu dragostea amatorului ţinem să remarcăm excelentul tratat „Peştii şi Pescuitul" lucrare apărută în anul 1916 din peana dlui F. R. Atila, care prin felul compunerei şi a stilului uşor e asemănătoare, deşi în proporţii reduse, cu celebra „Niederjagd" a lui Diezel. —
Amintim lucrarea dlui I. Simionescu prof. univ. şi membru al Academiei Române, „Peştii Apelor Noastre" apărută în Biblioteca de popularizarea ştiinţei în care în mod compendiar se fac cunoscuţi peştii din apele ţării noastre.
Am amintit, pe lângă valoarea lor aceste lucrări, cari ne-au servit şi nouă ca isvor la adunatul mănunchiului de cunoştinţe de specialitate piscicolă, pe cari dorim a le populariza mai jos.
Problema, care ne-am propus să o desvoltăm este: să arătăm cunoştinţele pe cari trebue să le posedă un pescar sportiv cu dragoste şi tragere de inimă pentru peştii şi apele noastre de munte. Astfel ne vom ocupa cu lipanul, lostriţa, păstrăvul, asupra căruia ne vom extinde mai pe larg, ca să terminăm cu păstrăvul american.
Evităm descrierea lor propriuzisă, care se găseşte detailată în enciclopedii şi tratate speciale, scrise cu competinţa specialistului.
Noi, ţinând seama de scopul propus, ne extindem aci numai asupra părţilor esenţiale şi caracteristice, cum le-am cules din cărţile ce ne-au stat la dispoziţie, amplificate cu ceea ce am adunat în decursul anilor, ca pescar şi vânător de munte.
Lipanul: (Thymallus vulgaris sau Salmo Thymallus; germ.: Aschforelle; engl.Grayling; fr.: omble, ungureşte: lepenyhal, penzesper sau to*molyka).
Iată un peşte .din regiunile de munte cu adevărat cuvânt nobil şi totuşi foarte puţin cunoscut în pătura intelectualilor. Lipanul e foarte delicios, ba în cartea dlui F. R. Atila se distinge cu cuvintele: „cel mai gustos peşte din lume", a cărui carne în lunile Octomvrie şi Noemvrie „atinge culmea bunătăţii".
Lipanul trăeşte în regiunea de jos a ubicaţiunei păstrăvului până la aretul mreanei şi a cleanului. Are oase moi ca păstrăvul, se deosebeşte însă de el, că are solzi mărişori pe corpul pătat cu puncte negre.
La prima vedere e asemănător cu cleanul, însă are gură mică şi aripă codală, care la clean lipseşte. E izbitoare şi mărimea şi lungimea aripei dorsale, care pe timpul bătăii, joacă în colori vii. Atinge lungimea şi de peste 50 cm. cu o greutate de peste 2 Kg. Se hrăneşte cu viermi, insecte, icre, fluturaşi, dar mai cu seamă cu muşte,
după cari se repede ca păstrăvul, sărind după ţie chiar şi din apă afară.
Reproducerea „bătaia" sau „boiştea" — cum se zice în Banat — se petrece primă-vara în lunile Martie şi Aprilie.
Se pescuieşte cu năpasta (prostovol, plaşcă), mreaja şi undiţa şi durere se omoară şi cu dinamita şi cu „boabe otrăvitoare", cari sunt fructele plantei indiene- Anamirta Cocculus, cunoscute sub numele Cocculi Indici s. levantini şi cari ucid cu otrava Picrotoxin.
Cu undiţa ca şi pescuirea păstrăvului, prezintă o plăcere deosebită. In Valea Bistrei (jud. Severin, Banat) pescarii ţărani, folosesc o metodă de undit demnă de remarcat. Şi anume, pe strună (aţă) se aplică mai multe cârlige; dintre cele mai mici (No. 10—12) cu muşte artificiale, confecţionate de ei înşişi, şi fără momeală naturală. Coloarea muştelor artificiale: sure, sure-albastru deschis, brun, brun deschis, sur închis (coloarea muştei de casă).
In număr de 8—10—.12, cârligele acestea cu „sfârcul" lor (bucata de strună mai fină între fierul cârligului şi sfoară) de 10—12 cm., deci ceva mai scurt, dar şi mai tare, ca cele confecţionate pentru comerţ se aplică pe sfoară începând dela vârful prăjinei („techei") la o distanţă între ele de circa 20—25 cm. (ca să nu se agate unele de altele), până la capătul sfoarei. Ca principiu vom avea în vedere, că cu lungimea prăjinei şi cu lungimea sfoarei, să atingem aproape întreaga albie a râului. Vom pescui în bolboci („gâldoni" — numite de ţăranii din Banat „turbină", „tauri") mai mari imediat după cascade în apa moale până la şipot (porţiunea râului cu apa „re-
pezinoasă").
Sfoara cu cârligele atârnate, o vom arunca uşor, ca să ajungă perpendicular pe cursul apei şi vom lăsa-o să fie dusă de apă până ajunge la malul pe care ne aflăm, descriind cu ea un semicerc.
Lipanul se repede la muştele artificiale asemenea păstrăvului. Dacă la câteva incer-cări nu avem rezultat, mergem mai departe din sus la vale.
Lipanul „trage" (adecă sare la undiţă) în lunile de vară des de dimineaţă până la ora 9—10 şi delà apus de soare până seara. Sus .spre munte trag toată ziua.asemenea şi toamna în zilele mai calde.
Un singur neajuns are acest peşte prea gustos, acela că, carnea lui trece repede în descompunere, nu este deci aşa de uşor conservabilă, ca a păstrăvului.
Lipanul se pescueşte fără cruţare, nu e mirare deci, că sunt plângeri, că e ame­ninţat cu peirea.
Pentru ocrotirea, asigurarea şi înlesnirea reproducţiei lui, nu se face nimic, afară de opreliştea pescuirei fixată prin lege delà 1 Martie până la 31Mai.
N'am cunoştinţă, că ar exista undeva vre-a clocitoare artificială sau vre-o altă insta-laţie deosebită pentru lipan.*) Şi cum timpul interzicerei pentru pescuitul lui, după cum ştim cu toţii, e azi numai literă moartă, ni-se impune ca se căutăm prin mijloa-cele de care dispunem (jandarmerie, pădurari, paznici) ca cel puţin în timpul de reproducţie să i-se asigure liniştea necesară, cu atât mai mult, că în această epocă şi carnea lui e mai puţin gustoasă.
Lostriţa. (Salmo hucho, germ.: Huchen, Donau-lachs; engl. Hucho, fr. Truite saumonée, ung. galoca).
In unele regiuni necunoscută, între popor însă i-se păstrează numele de puică (Valea Bistrei, jud. Severin), o bună dovadă, că pe vremuri a existat şi în aceste ape. In Cerna la Băile-Herculane, deşi rar, se găseşte şi în prezent. Dl F. R. Atila aminteste, că în anul 1893 el însuşi a prins în Cerna în bazenul de lângă Uzina electrică a Băilor-Herculane, două lostriţe de 1 metru lungime, 8 Kgr. greutate, fiecare, golite. — Ca formă şi coloare acest peşte seamănă foarte mult cu păstrăvul, ambii aparţinând familiei Salmonidelor, deosebirea ce există între ei este că punctele roşii ale păstrăvului lipsesc la lostriţă şi că aceasta din urmă, creşte până la 1 —1.20 metru lungime, atingând chiar greutatea de 12 Kgr., până când păstrăvul se limi­tează până la o greutate de 1kgr maximum 1 şi 1/2 Kgr.
Lostriţele de dimensiuni mici, aproape nu se pot deosebi de păstrăv.
Carnea lostriţei e foarte gustoasă, ca şi a păstrăvului şi fiind un peşte rar, a deve­nit cel mai căutat şi mai scump peşte din ţară.
Lostriţa e peste seamă de răpitoare, se hrăneşte aproape exclusiv cu peşti. O los­triţa bine desvoltată consumă 1 kgr. de peşte pe zi. Pentru păraele noastre cu păstrăvi şi lipani, e o binefacere dispariţia ei.
După dl Gr. Antipa, se găseşte în râurile mai mari de munte şi mai cu seamă în Bistriţa, Olt, Jiu şi Lotru şi nu se urcă nici odată şi prin părae.
Reproducţia se petrece în lunile Martie şi Aprilie.
Epoca în care pescuitul este interzis: 1 Martie—31 Mai.
N'am nici o experienţă asupra acestui peşte. Toate datele înşirate aci, pentru complectarea tezei le-am cules din lucrările dlui Antipa şi dlui F. R. Atila.
Păstrăvul. (Salmo fario sau Trutta fario, germ. Schteinforelle; engl. trout; fr. truite; ung. Pisztrâng) e produsul exclusiv al râurilor şi păraelor de munte şi e considerat ca cel mai nobil peşte din lume. Plin de temperament, cu viaţă interesantă şi carne foarte gustoasă. Apa rece ozonată e condiţiunea lui de trai primordială. Ori aceste condiţiuni de trai le găseşte numai în păraele şi râurile de munte, bogate în cascade, cari fac apa aerisită şi au o temperatură scăzută. „Mutat brusc din apa lui de munte in apa stătătoare şi neaerisită moare imediat".
Corpul lui gingaş şi elegant, la aparenţă lipsit de solzi, — solzii sunt foarte mici şi subţiri, — punctat cu puncte roşii şi sure, e ca o săgeată vie şi mişcă în apă cu „iuţeala paserii".
Privind cu atenţie în păraele de munte populate cu păstrăvi, vedem în apă umbre lungăreţe care fulgeră: sunt păstrăvi în plină viteză. Urcă cascade, căderi de apă de peste 2 metri înălţime.
Ca atitudine în apă, dl Atila foarte potrivit îl descrie ca îndrăsneţ, brutal, duşmănos, cercetător şi bănuitor.
Creşte până la 50 cm. lungime şi 1—1.5 Kgr. greutate. După observaţiunile făcute în crescătoriile artificiale, la 1 an ajunge 12 cm. lungime şi 15 gr. greutate, la 2 ani 18 cm. şi 80 gr. greutate, la 3 ani 22 cm. şi la o gr., la 4 ani 25 cm. şi 400 gr., la 5 ani 50 cm. lungime şi 500 gr. greutate. (Din cartea dlui F. R. Atila).
Păstrăvul e peşte răpitor şi canibal. Se hrăneşte cu insecte, melcişori, râme, furnici etc. dar şi cu semenii lui.
Reproducerea, „boiştea" păstrăvului se începe cu finea lui Septemvrie, când pornesc să se scuture frunzele, şi ţine până în luna Ianuarie. Icrele depuse de femele, în partea de sus a păraelor, pe pietre, rădăcini, lemne, se fecundează de lichidul lăptos al masculinului.
Dl Dr.Antipa distinge 2 epoci în viaţa peştilor: epoca de nutriţiune şi epoca reproducerii — şi aceste epoci se disting şi în viaţa anuală a peştilor ajunşi la vârsta de maturitate.
La păstrăv, epoca de nutriţie începe primăvara şi durează până toamna, până la începutul epocii de reproducţie. In epoca de nutriţie păstrăvul mănâncă tot ce-i vine în cale cu o rapacitate nepotolită. Cu intrarea în epoca de reproducţie, a „bătăei", „boiştei" încetează a se mai hrăni şi „începe a se forma produsele sexuale şi a-şi lua haină frumoasă de gală (în epoca aceasta culorile păstrăvului sunt mai vii) şi se pregăteşte de călătoria sa de nuntă, care o face iarna tocmai spre vârful muntelui la isvoarele părăului, unde apa curge spumegândă... Până ajung aci (parcurgând uneori un drum de zeci de Km.) trebue să sară peste stânci şi o întreagă serie de cascade înalte, zgârâindu-se şi rănindu-se de stânci şi istovindu-şi cu totul forţele. După trecerea fiecărei cascade, se ascund în bulboane şi pe sub pietre, unde stau nemişcaţi, pentru a-şi reface puterile, iar noaptea pleacă din nou înainte. Până în toiul iernei ajung la apa limpede şipotitoare, pentru a se împerechea şi a face nunta pe prundul mărunt din fundul părâului. In această apă foarte rece, ouăle se desvoltă încet, dar sănătos şi puii ies abia primăvara odată cu reînvierea naturii organice înconjurătoare" (Gr. Antipa — Natura No. 8 1932).
Am citat pasagiul referitor la reproducţia păstrăvilor, din conferinţa dlui Gr. Antipa din care reese interesanta viaţă din epoca de reproducere a păstrăvului nostru. In timpul epocii de nutriţie, păstrăvul fiind lacom şi nesăţios, în bulbocile mai mici nu stă, decât un singur peşte.
In timpul reproducerei, deci şi al călătoriei însă, păstrăvii devin sociabili şi braconierii, in timpul acesta, prind deodată cu o singură aruncare a năpastei chiar şi câte 10—12 bucăţi.
Acest peşte în timpul reproducerei îşi schimbă nu numai înfăţişarea (mai plin, mai greoiu) şi coloraţia (cu culori mai vii), ci şi întreaga lui natură.
Cu începerea primăverei, cu reînvierea naturei, păstrăvii, împlinindu-şi chemarea biologică, se coboară iarăşi în regiunile mai joase, cari sunt mai bogate în hrană, şi astfel întră din nou în epoca de nutriţie.
O femelă de păstrăv ajunsă la vârsta maturităţii depune 1000—2000 icre (crapul sau şalăul 400.000—600.000 de icre), suficient pentru împopularea apelor de munte, cu întinderile lor restrânse. Aceste icre vărsate în albia râurilor şi a păraelor — mai târziu plodul lor, — lăsate în grija sorţii chiar în timpul de iarnă, apoi primăvara, când natura e foarte capricioasă, sunt expuse la permanente primejdii. Dintre primejdiile, care ameninţă icrele amintim fecundarea incomplectă, când fluidul lăptos, adecă sperma-tozii masculini nu ajung şi nu fecundează toate icrele, — înămolirea icrelor şi a plodului cu nisip, noroi şi moloz, apoi distrugerea lor prin animale. Păsări (pescăruş, mierlă de apă etc), şoareci de apă, diverse insecte, apoi peştele Zlăvocul (Cottus gobis) tovarăşul păstrăvului, cum şi însuşi păstrăvul, e un mare distrugător al icrelor şi al plodului său. Drept consecinţă din icrele depuse în albie, numai o mică parte ajung ploduri şi din ploduri numai o mică parte ajunge păstrăv.
Neajunsurile acestea multiple au dat naştere culturii artificiale a păstrăvului, care asigură fecundarea complectă a icrelor şi fereşte icrele, plodul şi peştişorii de primejdii. Datorită unei conformaţiuni specifice a organelor sexuale ale păstrăvului, icrele la maturitate cad din ovare direct în cavitatea abdominală de unde prin o uşoară presiune pe abdomenul femelei, se elimină. Cu o asemenea operaţiune obţinem şi lichidul lăptos a bărbatului.
Materialul (icre şi lapţi) „muls", adunat într'un castron şi amestecat cu mâna sau cu o peana de gâscă, în câteva secunde se produce fecundarea.
Icrele fecundate apoi se aşează în lăzi speciale (de e. în lada sistem California) pentru perioada de clocire. Instalaţiunea aceasta cu canal, cu apă curgătoare, construită în forma unei bărăcuţe, în timpul de iarnă încălzită pentru ca apa să nu îngheţe, formează stabilimentul clocitoarei. — Peste o lună delà fecundare, apar pe icre două puncte negre (ochii). Acest moment de transformare a icrelor e foarte important în cultura artificială a păstrăvului, deoarece numai icrele cu aceste puncte negre (dovadă că fecundarea a reuşit) sunt rezistente la transport, deci transpor-tabile. După apariţia ochilor (în lăzile speciale de clocit) apar şi puii de păstrăv — plodul — cu un săculeţ (pungă) în regiunea abdominală, menit să hrănească puişorul până se va întări şi va putea să se hrănească singur. Organismele inferioare din apă, cari servesc de hrană peştişorilor, se numesc In termen technic: plankton.
Puişorii de păstrăvi, complect desvoltaţi (dupăce au consumat săculeţul, şi acesta a dispărut) se aşează direct In apa părăului, în regiunile de mai sus, — sau se mai ţin In bazine sau lacuri special amenajate, pentru întărirea şi desvoltarea puietului.
Primele încercări de cultură artificială le-a făcut economistul german Ştefan Iacobi (1709—1784) care cu ajutorul apei a provocat fecundarea icrelor cu lapţii masculului. Această metodă numită metoda cu apă sau metoda udă, publicată de autor la anul 1765 în „Hannoverische Magazin", s'a practicat până la anul 1856, când rusul
Wraskij face cunoscută metoda uscată şi care se practică şi astăzi. — Iacobi mulge peştii în castronul cu apă, Wraskij adună icrele şi lapţii în vas uscat, apa se toarnă numai după ce s'a produs fecundarea. — La aparenţă metoda lui Iacobi e mai aproape de fecundarea naturală a Observări îndelungate însă au aflat că metoda lui Wraskij are la bază motive biolo-gice, şi au determinat folosirea ei până în ziua de astăzi. Pentru justificarea acestei metode, distingem două faze importante în actul fecundării: fecundarea propriu zisă a icrelor prin spermatozii masculului şi imbibarea cu apă a icrelor fecundate. Este fără îndoială, că în părâul liber icrele şi fluidul lăptos ajung în apa imediat după eliminarea lor de către peşti.
Atingerea aceasta cu apa însă, e de foarte scurtă durată, ţine numai câteva clipe, deoarece s'a observat şi stabilit strădania masculului de a fecunda icrele în clipa eliminării lor din partea femelei. Adecă fecundarea propriu zisă se produce inainte de a se imbiba icrele cu apa părăului. In consecinţă metoda lui Wraskij e bazată pe principii fiziologice şi ca atare e menţinută şi astăzi în practică, până când metoda lui Iacobi aparţine istoriei. Esenţa explicărei acesteia am cules-o din „Pisztrăng penyésztés" editată de inspectoratul de pescuit din Budapesta în anul 1901.
Cultura artificială a păstrăvului dă rezultate excelente şi fără greş, e regretabil însă că nu se practică îndeajuns. E cunoscută deja de peste o sută de ani şi totuşi vor trece încă decenii până se va bucura de o aplicare generală. — Aflăm delà dl Dr. George D. Vasiliu („Carpaţii" No. 10—1933) că, înainte de război în Ardeal şi Banat au fost mai multe clocitorii de icre (50) şi două stabilimente de piscicultura şi că în vechiul regat, această îndeletnicire este aproape necunoscută. După răsboi ştim că s'a mai înfiinţat o crescătorie pe valea Finişului lângă Beiuş, jud. Bihor, proprietatea Epis­ copiei grec. cat. Oradea, cu o capacitate de producţie de 500.000 icre de păstrăvi Americani şi 500.000 icre de păstrăvi de munte, — iar alta, asemenea clocitorie şi crescătorie s'a întemeiat la Alba-Iulia, în Parcul Lumea Nouă, cu o capacitate de 50.000 icre aparţinând Societăţii de vânătoare din Alba-Iulia. Nu ştim că astăzi ce ne-a mai rămas? După cum sunt informat, în Banat, în plină funcţie se află numai clocitoria şi crescătoria societăţii U.I. B. din Reşiţa. Tot dela dl Dr. Vasiliu aflu că sta­bilimentul de Piscicultura dela Făgăraş, împreună cu suprafeţele de teren aparţinătoare şi destinată pentru crescătoria de păstrăvi, a fost arendat de către stat unui consorţiu elveţian cu scopul creşterii şi selecţionării raselor de vaci.
Fără îndoială, că criza economică şi financiară e isvorul aproape a tuturor relelor şi neajunsurilor, deci şi a situaţiei triste, în care se află aceasta ramură de economie naţională: pescuitul şi piscicultura în apele de munte.
Păstrăvul se pescueşte cu toate uneltele întrebuinţate la pescuitul în apele de munte. Amintesc numai pe cele principale: mreaja, năpasta şi undiţa.
Mreaja si năpasta sunt uneltele de pescuit ale ţăranilor, undiţa e mai ales a sportivilor.
Cu mreaja şi cu năpasta se prinde peşte mult — şi cum ţăranii noştri sunt fără scrupule, pescuiesc în tot timpul anului, aceste instrumente sunt o adevărată pri­mejdie pentru apele cu păstrăvi. Şi că totuşi mai avem păstrăvi în apele noastre mereu bântuite de aceste unelte, se datoreşte faptului că cu mreaja şi năpasta nu se ajunge în bulbocile şi cascadele mari.
Aceste porţiuni de apă prin „măsurile" luate de natură rămân „portiuni de refugiu" în urma inaccesibilităţii lor pentru aceste unelte.
Pescuitul cu undiţa a devenit la intelectualii amatori, cel mai ales şi mai plăcut sport. Dl F. R. Atila în lucrarea „Peştii şi Pescuitul' a consacrat un capitol întreg pescuitului cu undiţa şi-l consideră ca bun remediu pentru neurastenie şi alinător balsam pentru cei suferinzi de plămâni.
Dl Brătescu-Voineşti ilustrul pescar academician consideră pescuitul cu undiţa ca „un sport extrem de binefăcător, un izvor de mare mulţumire sufletească". Şi de câte ori s'a verificat adevărul cuvintelor clare şi limpezi, ca însăşi apa cristalină a păraelor de munte, ale maestrului: „cu undiţa în mână şi pe marginea păraelor, „amărăciuni cari în oraş vi se păreau catastrofale, se reduc singure la proporţii neînsemnate; credinţe ce vi se păreau nestrămutate, se destramă şi se spulberă; ambiţii, răzbunări, ori dorinţe — ce vă păreau grozav de legitime, vi se vădesc desluşit şi vane".
Sir Edward Graij ministrul de externe al Angliei în timpul războiului, a spus drept axiomă psichologică: mintea nicăeri nu se limpezeşte, ca pe marginea apei.
Din anii de copilărie am avut dragoste pentru pescuit şi cu plăcere îmi aduc aminte de timpul, când ca tânăr elev de şcoală cu „crâstaşul" în mână, în arşiţa soarelui, scormoneam petrele din pârâul satului ca să prind o găleată de peşte.
Şi în decursul timpului am trecut aproape prin toate fazele pescuitului. Ajungând mai târziu, în anii de bărbăţie, în regiune de păstrăvi, împins de pasiune, mărturisesc, că cu oarecare jenă am luat undita în mână, pentrucă, vedeţi, într'un oraş de provincie, a porni cu undiţa, în ochii multora, nu cadrează nici cu vârsta, nici cu situaţia socială. In alte ţări mai din apus, pescuirea cu undiţa e un sport nobil şi îmbrăţişat cu pasiune de tânăr, bătrân chiar din pătura aristocrată.
Mai mult — maestrul Brătescu-Voineşti găseşte, că magnaţii maghiari exploatând pasiunea de a undi a nobilimei engleză, au pus apele de munte cu păstrăvii lor în serviciul diplomaţiei, invitând aristocraţii englezi la pescuit, fixând astfel legături de prietenie şi rubedenie între Ungaria şi Anglia, cari legături mai târziu au servit înalte interese naţionale şi de stat.
Prinderea peştilor în general e interesantă şi amuzantă. Farmecul pescuitului de păstrăvi cu undiţa însă, nu ţi-l procură nici un alt peşte. La păstrăvi nu te plicti­seşti şi nu eşti ţintuit locului; eşti toată vremea în plină mişcare. Şi dacă în viaţa de toate zilele, isteţimea şi dibăcia deosbită, se califică cu cuvântul distinct de „artă", pescuitul păstrăvilor cu undiţa din partea unor fericiţi amatori, de sigur că e ridicat la rangul de artă.
Pescuitul cu undiţa între împrejurări bune, în părae bine populate, uiţi de oboseală, uiţi de foame, nu iai în seamă locurile rele şi stâncoase, urzicele, ba nesocoteşti şi ploaia, dacă vine. Infrunţi ori-ce greutate, numai să mergi înainte.
Un singur lucru te reţine dela locurile bune: vipera.
Din pricina acestei reptile scârboase, înconjur picioarele lavinelor de piatră, unde sunt cuiburile viperilor, prin locuri aproape imposibile de pătruns, prefer să mă bag în apă chiar şi peste genunchi, numai să nu ating locurile acelea, cari îmi fac spaimă şi groază. Contra muşcării viperei, un medic din Băile-Herculane, îmi spune, că cel mai eficace mijloc e alcoolul imediat consumat. Deci în caz de muşcare, să bem imediat coniac sau rachiu tare, şi starea de ameţeală provocată de alcool, ne face bine.
Alcoolul neutralizează otrava viperei.
In cele ce urmează, în scurt rezumat, vom da câteva amănunte din arta acestui sport de elită, amănunte culese în mare parte din lucrările, cari ni-au parvenit, adăugând însă şi observările noastre din experienţele pe cari le avem în pescuitul cu undiţa de mână.
Sub cuvântul „undiţă" înţelegem: prăjina (bastonul, nuiaua, ţechea, ţeghea), struna (aţa, sfoara) .şi unghiţa. Deci „unghiţa" adică cârligul cu momeală, pe care peştele vrea să-l înghită, e numai o parte complimentară a undiţei (F. R. Atila).
Prăjina, consider că e cea mai importantă parte a undiţei. Prăjina în mâna undiţarului de păstrăvi, e racheta în mâna pasionatului de lawn-tennis, tacul în mâna jucătorului de billiard, sau prepelicarul pur sânge sub comanda vânătorului civilizat.
Cu prăjina fină, elastică, mlădioasă bine echilibrată şi — subliniez — uşoară(!), pescuitul păstrăvilor e un deliciu şi te face să savurezi întregul farmec al acestei pasiuni alese.
Din contra, dacă prăjina e grea şi stupidă, — îţi chinueşti şi sufletul şi fizicul. — Ca lungime se impune, ca să ajung cu uşurinţă malul celălalt.
Pentru păraele mai înguste ajunge 3 metri lungime, pentru râurile mai late 3.5—4 metri.
In casele de comerţ cu articole de sport, sunt prăjini excelente, însă şi scumpe (5—6000 lei, fără mulinet).
Cine are parale poftească, noi pentru folosinţa locală ne mulţumim cu prăjina de bambus din prăvălie, însă adjustată de noi. Fără îndoială însă că, pentru excursiuni la distanţe mai mari, undiţa cu prăjina compuse din mai multe părţi, e indispen­sabilă. — Sfoară bună se află în comerţ pentru puţine parale. Sfoara să fie legată însă de partea groasă a prăjinei, pentru că în cazul că s'ar frânge în partea subţire, să rămânem cu unghiţa şi eventual şi cu păstrăvul în mână.
Ca lungime, dela capătul prăjinei până la cârlig — Vorfach — găsim că cea 1.5—2 metri e cea mai potrivită în păraele de munte.*) — Unghiţa ageră, ascuţită, de mărime şi cu muscă potrivită, cu înfăţişarea şi culoarea muştelor naturale din regiunea păraelor, asemenea se găseşte pentru câţiva lei în comerţ.
Se recomandă diferite culori de muşte artificiale cu denumire englezească, pentru lunile de vară şi de toamnă.
Noi folosim primăvara unghiţi fără muscă artificială, cu râme ca momeală. Mai târziu muscă artificială de culoare surie, vara puţin verzue, toamna iarăşi surie.
Ca momeală naturală mai folosim ,scdrlobeţi, adecă larva insectei Phryganea grandus care se găseşte în o teacă, în apă, lângă malurile păraelor. In mijlocul verii folosim-lăcuste, iar spre toamnă larva Bostrichusului, dacă suntem în păduri de brad. — Mai avem lipsă de o traistă din sfoară (reţea) sau de pânză, pentru peştele prins.
„Moara", (Mulinetul) deşi îngreunează prăjina, ne face servicii bune.
Se mai recomandă şi „minciogul" pentru a sprijini peştele prins. Noi în Banat nu-l folosim, cel puţin nu l'am văzut încă la nimeni.
Şi acum adjustaţi cu undiţă corespunzătoare, cu prăjină uşoară, mlădioasă, cu muscă artificială şi momeală potrivită, rezultatul depinde de isteţimea noastră. Păstrăvul nu-l găseşti ori-unde în apă.
Caută-l deci în bulboci (gâ'ldoane), după peatra care frânge viteza apei, în cascade în apa spumegândă, uneori la „lin", adecă la apa moale, la maluri, sub arborii trântiţi în părău, — locuri, cari trebuesc văzute şi arătate în natură şi experimentate.
Să ne ferim, ca peştele să nu ne vadă, unghiţa să o aşezăm ori aruncăm uşor, fin, cum ar cădea o muscă naturală in apă, adecă aruncarea să fie atrăgătoare şi la nici un caz bruscă şi sperietoare. Lasă unghiţa să fie dusă de apă. Dacă după trei Încercări nu „trage", — mergem mai departe. Apropiindu-ne de apă, fără băgare de seama, peştii dela mal, de regulă fug spre mijlocul apei, ori chiar la malul celălalt. In lunile de vară ai rezultat mai mult, dacă ne putând ajunge toate locurile bune stând pe mal — intrăm în apă, de unde uşor atingem locurile bune şi dorite.
Despre timpul pescuitului cu undiţa, zadarnic *) Pentru aruncatul muştelor artificiale se folosesc joardele mai scurte, de 3 m. Cu ele poţi lansa musculiţele la distan­te mari, 15—20 si chiar mai mulţi metri, joarda prea lungii stânjeneşte aruncarea musculitei, şi e indicată numai la pescuit în apele mici. (părae) tinde nu poţi arunca, ci ..pipăeşti" apa.
Aici: joardă lungă şi sfoară scurtă. In apele late, invers: prăjină relativ scurtă şi sfoară foarte lungă. (N. Red.).
Am spune, că primăvara „trage" între orele 11-..13 vara şi toamna toată ziua, apoi că în zilele după ploi calde, sau în ploi mărunte „trage bine", şi apoi când durdueşte, „nu trage deloc". Păstrăvul e foarte capricios. Bine a zis, cine a zis, că păstrăvul e cu toane. Şi e inexplicabil uneori, că după o încercare zadarnică de 1—2 ore, când începe unul să „tragă", — „trag" toţi de-alungul părâului, ca peste 5 sau 10 minute, iarăşi să nu se mai atingă nici unul de unghiţă. Primăvara şi vara „trag", deci se prinde cu unghiţa mai mult femele, decât masculini, iar toamna — invers — mai mulţi masculi decât femele. Aceasta din motivul, că în epoca de nutriţie, adecă primăvara şi vara, femela, pentru producerea icrelor are lipsă de mai multă substanţă nutritivă decât bărbatul, deci trage mai bine, iar toamna femelele devenind greoaie, se prind mai mulţi masculi.
Plin urmare se undim în întreg sezonul de o potrivă. In general, într'o apă bine administrată, se cere, ca în fiecare an, să pescuim producţia anuală, ca să nu fim expuşi degenerării peştilor. Suprapopularea şi supraîngrijirea, ca şi în domeniul vânătoresc, duc la boale şi la degenerare.
Epoca interzisă de pescuit: 15 Septemvrie—31 Ianuarie.
Ţăranii mai pescuesc cu dinamita şi buruene otrăvitoare.
Dl Dr. Antipa aminteşte, că cauza principală că n'avem păstrăvi e: Dinamita, Aleonul.
Măsladul Lipanul (numire botanică). Turta lupului.
La noi în Banat în regiunea Caransebeşului, unii ţărani din comunele situate la poalele masivului Muntelui Ţarcu. folosesc cu predilecţie la otrăvirea păstrăvilor, buruiana, care creşte la munte, seamănă cu Coada vacii, are flori galbene, tul­pină roşcată, stamini roşi-violet, — cunoscută de popor sub numele „Mleci" sau „Mlesi", care pare a fi identică cu Verbascum Austriacum.*) Real-Euzyhopedie der Pharmazie în voi. XII, cap. Verbascum, enumera mai multe specii ale acestei plante, cari conţin materii otrăvitoare şi cari se folosesc ca „otravă pentru peşti" ca: Verbascum Thapsus, V. Phlomoides, V. Nigrum, V. Blattaria. —
In America de Sud noţiunea „otravă pentru peşti" se exprimă cu cuvântul „Verbascum". — In Kdhlers Medizinal Pflanzen voi. I. aflăm, că planta şi semin­ţele strivite a buruenei Verbascum Phlomoides în Italia şi Grecia, se folosesc ca mijloc pentru ameţirea peştilor.
In tratatele cari ne stau la dispoziţie, n'am găsit, ceea ce ne-ar interesa de a şti: care este şi cum se numeşte otrava din plantele Verbascum, care introdusă în apa râurilor şi păraelor. ucide sau ameţeşte peştii?
Cari specii conţin otravă, care ucide şi cari conţin otravă, care numai ameţeşte?
Dar acum, ca să trecem la concret, pe noi ne intrigă planta „Mleci", pe care o numim şi pe mai departe cu numele (colectiv) folosit de popor. Dacă aşi avea putere şi posibilitate aşi stârpi această buruiană de pe faţa pământului. Şi pe toţi aceia, cari operează cu această plantă, îi consider de vandali ordinari care păcătuesc contra celorlalţi convieţuitori, contra urmaşilor lor, contra avuţiei naţionale şi ca atari, pentru fapta lor criminală, ar trebui să înfunde ocnele.
Cu Mieriul se poate otrăvi tot peştele din pârâu. Şi că totuşi mai sunt păstrăvi în păraele bântuite cu această buruiană, se datoreşte numai capacităţii extraordinare de producere şi de refacere a naturii.
Pentru a ilustra faptul barbar şi urmările funestre acestui „pescuit", iată un caz:
Un prieten, bun cunoscător al locului, îmi povesteşte:
- Modul de otrăvire a păstrăvilor în apa Cernei cu buruiana „Mleci" a fost importat din comunele din vechiul regat, limitrofe cu apa Cerna, care era pe vremuri pe o distanţă însemnată graniţa între vecinul regat (jud. Mehedinţi) şi fosta monarhie Austro-Ungară (jud. Caraş-Severin, astăzi jud. Severin). înainte de război, precum şi în timpul războiului, fiind paza graniţelor intensă, prin circularea continuă a patrulelor grănicerilor români şi gardei financiare maghiare, pescuirea clandestină, deci şi pescuirea cu otrava plantei „Mleci" pe această porţiune a Cernei, s'a făcut numai în cazuri foarte rari.
In urma acestei ocrotiri, apa Cernei era foarte bogată în păstrăvi, principalul peşte al acestei ape.
Un pescar în timp de o oră prindea cu năpasta, cu uşurinţă 3—4 Kgr. de păstrăvi. După unire, ridicându-se paza graniţei, supravegherea reglementară, ca şi astăzi, lăsând mult de dorit, pescuitul clandestin s'a practicat fără nici o piedică, — şi aşa nestânjenit s'a practicat şi distrugerea păstrăvilor cu buruiana „Mleci".
Ziua consacrată pentru prinderea păstrăvilor şi otrăvirea apei, a fost şi Intrând in uz, este şi astăzi — 22 Iulie ziua Măria Magdalena, zisă de popor „ziua Marinei".
Pescuitul păstrăvilor cu otrava „mleci"-ului a fost considerată drept sărbătoare câmpenească , la care a luat parte toată comuna cu mic, cu mare, ba chiar şi intelectualii satului. S'a pus deacurmezişul râului 3—4 saci de mleci strivit cu piatră, care în scurt timp, producând spumă, si-a arătat efectul pe o distanţă de mai mulţi chilometri!
Peştii otrăviţi fac salturi din apă, cei mari sar chiar şi pe mal.
In porţiunea otrăvită nu rămâne peşte viu. Uciderea peştelui se produce prin nimicirea sistemului nervos. Pescarii, după otrăvire, în anul acela, nu mai cercetează apa, fiind cu totul pustie de peşte.
Dacă otrăvirea se face în timpul bătăii (boiştei) în regiunea de sus a păraelor, dimensiunile distrugerei sunt şi mai dezastruoase.
Şi durere, că această metodă barbară cu consecinţele ei catastrofale, în prezent este încă în uz şi ca urmare, bogăţia in peşte a Cernei, cum şi a celorlalte ape din această regiune, este o amintire din trecut.
Dintre metodele barbare de pescuit, socot, că pescuirea prin otrăvirea apei, care intoxică întreaga apă pe o distanţă considerabilă, e cea mai condamnabilă, pentru că poate să aibă urmări catastrofale pentru peştii din păraele de munte.
Cu dinamita se distruge numai pe alocurea, cu hrană intoxicată (cu „boabe") numai peştii cari mănâncă din această hrană, cu otrăvirea apei insă, se distruge totul.
Păstrăvul american (Salmo irideus, nemt. Regenbogenforelle, ung. szivârvânyos pisztrâng).
Dl Antipa în Fauna ichtiologică a României la fam. salmonizilor face amintire şi de păstrăvul american, fără însă să-l trateze şi aceasta din motivul, că dsa ocupându-se numai cu fauna ţării, nu poate lua în considerare specii străine, cari numai în anii din urmă au început a se introduce în tară. Deci la anul 1909, când distinsul savant a editat această lucrare, păstrăvul american a fost aproape străin în vechiul regat.
In broşura Pisztrâng tenyesztâs editată la anul 1901 de Ministerul de Agricultură
maghiar, se arată că încercările de aclimatizare a păstrăvului american, între altele, în judeţul Bihor, Arad şi Cluj, sunt satisfăcătoare, — şi că în baza experienţelor se recomandă, că acest peşte fără pretenţii deosebite, cu carne delicioasă, merită toată atenţia şi e de dorit, ca cultura lui îndeosebi în păraele cu apă abundentă, să se lăţească în cerc cât mai larg. Deci păstrăvul american a fost introdus în Ardeal cu mult înainte de război şi că încercările de aclimatizare au dat rezultate favorabile. Regret, că n'am la dispoziţie date asupra apelor din ţară, în care s'a introdus acest peşte nou şi cred, că pretutindeni deja aclimatizat.
Am cunoştinţă personală, că în Banat se află în jud. Caras, pe domeniile U. D. R. unde există şi clocitoare, şi în jud. Severin în râul Begheu şi în apa Bistra-Mărului.
Păstrăvul american de origină din America de Vest, din râurile Oceanului Pacific, s'a importat în Europa prin icre fecundate la anul 1884.
Ca formă, el e mai gros, mai robust şi mai îndesat decât păstrăvul nostru de munte. Solzii, ca şi la păstrăv, sunt foarte maruţi. La prima aruncare de ochi, se deosebeşte de păstrăv, prin aceea că, spatele, capul sunt presărate cu puncte negre. Coloarea fundamentală a corpului e argintie, iar pe părţile laterale e mai vie, care pe timpul bătăii joacă în coloarea curcubeului. De aci numirea lui în nemţeşte şi ungureşte. Ii prieşte şi se simte bine în regiunea lipanului, deci mai jos de cea a păstrăvului. Introdus in regiunea păstrăvului, în al 2-lea—3-lea an, emigrează în regiunea de mai jos.
E foarte răpitor şi canibal ca şi păstrăvul. Creşte cu mult mai repede, decât păs-
străvul nostru. In anul prim ajunge 12—15 cm. lungime, în al doilea an trece deja peste 25 cm., în al treilea an atinge greutatea de 300-500 gr., iar bine desvoltat ajunge greutatea de 4—5 Kgr. Carnea e gustoasă, însă nu aşa de delicioasă ca a păstrăvului.
Oasele sunt moi ca cele de păstrăv. Timpul de reproducere cade în lunile Mar­tie şi Aprilie, când icrele In număr de 500—2000 nu mai sunt expuse înghe­ţului. Cultura şi clocitoarea artificială e identică cu cea a păstrăvului.
In lacurile de munte se simte foarte bine. Prinderea cu undiţa, ca şi la păstrăv, e foarte plăcută şi amuzantă.
Prins în unghiţă însă n'are zbătăile pline de temperament, de „pur sânge" ale păstrăvului nostru.
*
Peştele prins se păstrează după necesitate un timp mai scurt, sau pe o durată mai lungă. La păstrarea păstrăvului cel mai însemnat element e uscăciunea. Cu cât e peştele mai uscat, cu atât se ţine mai mult timp.
Pentru a fi păstrat numai câteva zile, peştele se va curaţi de intestine, însă fără a-l spăla în apă, se va săra şi se va împacheta, fiecare peşte deosebit, în pânză sau urzici, folosind şi puţină sare.
Se mai păstrează bine dacă presarăm peştele abundent cu zahăr pulverizat.
Pentru timp mai îndelungat se conservează prin afumat. Procedura afumatului în principiu e asemănătoare cu afumarea cărnei, adecă se curăţă, o zi sau două se păstrează în saramură, apoi înşirat prin ochi pe o sfoară, se pune la fum, unde se ţine mai mult sau mai puţin timp, 2—5 zile, după puterea fumului, până se uscă bine. Din partea unui prieten mi se recomandă următoarea retetă de afumat:
- peştele scos din saramură, cu burta sprijinită de un lemnişor, ca să nu se închidă, se pune pe un pătula.şi, se acoperă cu frunze de nuc: focul sub patul se alimentează cu putregai de lemn, de preierinţă mai multe esenţe deodată, — până se uscă frunzele de nuc; frunzele uscate le aruncăm, peştii se întorc, se acoperă din nou cu frunze de nuc şi stau la fum până se uscă frunzele acoperitoare.
In tratatul Der Angel sport im Süsswasser de Dr. Karl Ileinlz apărut în München-Berlin în 1920, găsim peştele Salmo fontinalis sub numirea germană „Der Rachsaibling", importat din America şi ale cărui condiţiuni de trai sunt identice, cu cele ale păstrăvului de munte. E foarte viu colorat cu maro închis, verde-olio şi punc­tat cu roşu. Carnea gustoasă nu atinge savoarea păstrăvului nostru. Timpul de reproducere este în lunile Noemvrie şi Decemvrie. — Repăssy Miklos InF.desvizihalgazdasâgok—Budapesta 1923, tratează acest peşte sub numele „patakisaibling" ca peşte deja introdus în apele de munte ale Ungariei. Autorul de sigur se referă la fosta Ungarie şi în cazul acesta introducerea acestui saibling s'a făcut înainte de anul 1914, pentru că nu e de crezut, că în decursul războiului mondial să se fi făcut pescicultură. Şi ne interesează dacă peştele saibling s'a introdus şi în apele din Ardeal. După cunoştinţele noastre în apele din Banat nu s'a semnalat.
Ca mărime şi din punct de vedere al creşterei, autorul îl aseamănă cu păstrăvul nostru şi-l găseşte foarte gustos.
Dl Dr. Antipa în Fauna ichtiologică la fam. Salmonizilor face amintire de peştele „Salmo Salvclinus" cu aceiaşi observare ca şi la păstrăvul american, că fiind numai de câţiva ani introdus in ţară(!), nu se ocupă cu el. Dr. Karl Heintz în lucrarea sa tratează şi peştele „Der Saibling", iar în paranteză Intre altele e numit şi Omble.
II consideră, ca aparţinător faunei lacurilor reci ale Alpilor nordici. Şi peştele acesta, asemenea ca şi păstrăvul, e pestriţat cu culori vii şi creşte până la 7—9 Kgr. Carnea e foarte delicioasă. Dl F. R. Atila în legătură cu lipanul In tratatul Peştii şi Pescuitul aminteşte şi peştele Ombla (Salvelinus umbla) originar din marile lacuri de munte din Elveţia şi îl socoteşte între cei mai gustoşi peşti din lume.
Pare a fi confuzie în denumirea acestor peşti. In orice caz e de dorit o lămurire şi in deosebi că unde, în ce măsură sunt introduşi în ţară şi dacă s'au aclimatizat în apele noastre.
*
Am descris aceşti peşti nobili din apele noastre de munte, priviţi prin prizma pesca-rului sportiv asemenea cu suflet nobil şi dragoste pentru ei. Şi dacă am arătat multele neajunsuri care primejduesc efectivul lor, ni-se pune întrebarea, cari sunt măsurile de luat pentru a pune capăt răului sau cel putin pentru a ameliora situaţia acestei bogăţii cu cu totul neglijată la noi.
Boale sau epidemii, cari ar decima peştii noştri de munte, nu ne fac griji pentrucă la noi nu s'au semnalat. Peştii noştri de munte sunt viguroşi şi sănătoşi.
Răul pe care îl vizăm, este braconajul, — acelaş braconaj care bântue şi în do­meniul vânătoarei şi care se manifestează prin a pescui sau a vâna oricând şi ori unde, fără scrupule şi în ceea ce priveşte pescuitul, îndeosebi prin distru­ gerea peştilor cu otrăvuri.
La noi şi aiurea s'a crezut şi se crede, că braconajul se poate suprima numai prin măsuri poliţieneşti, ceace reese şi din textul legilor, care cuprinde dispoziţiuni referitor la delicte, contravenţiuni şi pedepse.
In dealungul vremurilor însă, s'a dovedit cu prisosinţă, că aceste măsuri poliţieneşti singure, au fost ineficace pentru rezolvarea problemei. Analizând mai profund problema braconajului, am ajuns la convingerea, că lipsa de educaţie, deci lipsa de cultură e cauza principală a acestor stări de lucru.
Ori în această direcţie nu se acţionează deloc. La noi şi aiurea, de câte ori apare vre-o epidemie, deci un rău social, se procedează imediat prin presă şi broşuri la cunoaş-terea răului, la urmările şi combaterea lui.
In materie de braconaj însă, care asemenea este un rău social, ne mulţumim numai cu „dispoziţiunile legii" — şi nu procedăm deloc la „cunoaşterea răului, urmările şi combaterea lui".
Pretindem respectarea legii, ori mare este încă numărul acelora, cari habar n'au de lege, necum de cunoştinţele elementare din ştiinţa ichtiologică sau cinegetică.
In braconaj sunt trei elemente preponderente, cari împing spre delict: patima, lipsa de teren şi lipsa de educaţie. In sensul acestor cuvinte, braconajul e satisfacerea în mod clandestin a patimei vânătoreşti sau de pescuit din partea omului lipsit de educaţie. Patima în general, cu greu se poate suprima in sufletul omului. Prin cultură însă patima se poate transforma în pasiune, iar pasiunea de vânătoare şi pescuit prin educaţie se poate satisface în mod, cadru şi măsuri civilizate.
Flagelul braconajului bântue mai cu seamă în pătura de jos a populaţiei. Serul de remediere, care după noi în primul rând este educaţia, aci trebue aplicat cu priceperea şi conştiinţiozitatea medicului curant.
Măsurile de remediere sunt: propaganda educativă, broşuri scrise pe înţelesul tuturora, pentru popularizarea cauzei, apoi societăţi de vânătoare şi de pescuit, cu scop determinat şi pendinte de Minister.
Subliniem importanţa societăţilor constituite, căci în cadrul acestora, sub con­ducerea unui om cu suflet, orice idee prinde şi străbate mult mai uşor şi lesni­cios în conştiinţa membrilor, fie aceştia chiar braconieri înăscuţi.
Constituind cât mai multe societăţi cu statute şi regulamente, sprijinite şi favorizate de stat, in cadrul funcţionării lor, prin întrunirile statutare, ca şedinţele Comitetului, adunările generale, dispoziţiunile conducătorilor referitoare la timpul permis şi nepermis al vânătoarei şi al pescuitului, ori eventual ocrotirea vânatului sau peştilor nobili, ori prin alte dispoziţii în materie: se propagă cunoştinţe, deci se face şcoală, acea educaţie de conştiinţă, care este principala măsură de combatere şi în concluzie, de stârpire a braconajului.
Trăim în stat constituţional cu drepturi şi datorii egale. A vâna şi a pescui în cadrele legilor, e dreptul fiecăruia, cum e datoria tuturora, de a se supune obligamentelor le­gilor. Ori soluţionarea problemei braconajului prin educaţie, este şi în nota spiritului democratic al vremurilor de astăzi. Prin educaţia ce o vizăm, dorim ca să ridicăm ţăranul amator „care îşi tânjeşte viaţa în aceste regiuni" (cum îmi spune un prieten în o discuţie ocazională) la mentalitatea noastră, a intelectualului educat şi ca să i se dea posibilitatea ca în măsura şi forma impusă de lege, alăturea de noi(!), să-şi satisfacă pasiunea şi plăcerea.
Natural că concomitent cu măsurile de ordin educativ, se impun şi aplicarea cu severitate a acelora de natură poliţienească, care se rezumă la supravegherea pescuitului.
Iată două categorii de măsuri principale, una cu caracter curativ, alta de natură preventivă, capabile de a fi puse în serviciul cauzei de ocrotire a vânatului şi a peştilor de munte. Aplicarea uneia fără cealaltă, înseamnă un lucru făcut pe jumătate. Şi cum vânătoarea este sora îndeletnicirei pescuitului, am atins soluţionarea problemei braconajului şi din punct de vedere al vânătoarei, impunându-se şi pentru domeniul vânătoarei măsuri identice.
Nu ne facem iluzii, că prin aplicarea imediată a acestor măsuri, schimbăm brusc şi imediat mentalitatea oamenilor, susţinem însă cu convingere, că cu ajutorul acestor măsuri educative şi poliţieneşti, vom forma chiar şi din elementele refractare azi, material mai civilizat — pentru ziua de mâine.
Pescuitul în apele de munte de prezent aparţine Direcţiunei vânătoarei. Ţin neapărat de lipsă, că această direcţiune să fie amplificată cu un serviciu special de ropagandă, care să servească prin broşuri, tablouri cu cunoştinţele şi instrucţiunile elementare indispensabile unei gospodării raţionale. Să se stabilească un program unitar de muncă; să se întocmească o hartă asupra tuturor apelor de munte; să se compună nomenclatura speciilor; să se precizeze speciile demne de ocrotit cum şi acelea, cari sunt recomandabile a fi introduse la noi.
Statul în interesul cauzei, fiind vorba de un avut naţional, să dea chiar subvenţii pro-prietarilor de asemenea ape de munte, pentru înzestrarea lor cu materialul trebuitor (specii nobile), pentru instalarea stabilimentelor recerute, precum şi pentru întreţinerea lor.
Legea actuală trebue schimbată cu una modernă conformă vederilor de astăzi cu atât mai mult, că pentru Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş e în vigoare legea de pescuit maghiară din anul 1888. Şi sunt convins că servim cauza pentru prezent şi viitor, dacă noua lege va avea în vedere şi principiile aici enunţate, susţinând că nimic nu se face temeinic numai prin forţă, ci mai mult prin educaţie.
=====================================================
Îndată după dragostea părinţilor, cel mai puternic instinct natural şi moral care zace in sufletul omului este dragostea patriei: de fapt un instinct pe care il găsim şi in fiinţa creaturilor necuvântătoare.
Toate creaturile (şi iubesc progenitura, şi apoi îşi iubesc sălaşul. Au dragoste pentru locul unde s'au născut, pentru locuinţele unde au trăit, pentru staulele unde s'au hrănit, păşunile unde au păscut, pentru munţii prin care au hoinărit.
Cu toţii ştim. că pământul patriei e atât de dulce, încât nu o poate descrie nici măestria şi armonia celei mai frumoase poezii. Instinctul acesta, care leagă fiinţele cu
petecul de pământ al lor, nu va pieri niciodată din inimile noastre, şi nu va lăsa niciodată să nu ne mai aducem aminte de el.
RURKE.

_________________
Razvan,


Sus
 Profil  
 
pescuit la feeder magazin banner
MesajScris: 13 Mar 2019, 21:14 
Neconectat
Membru senior

Membru din: 27 Ian 2015, 22:10
Mesaje: 612
Localitate: Turda jud.Cluj
Povesti de demult Mihai, cu pastravi si lipanii. Acum pesti pe apele de munte aproape ca nu mai sunt. Apele noastre de munte, altadate curate, sunt poluate si pline de gunoaie de la gatere, casele de vacanta si pensiunile construite fara de lege, fara sistem de canalizare, fara epurare si fara colectare de deseuri (iar acolo unde exista cate ceva sunt doar de forma). De bine de rau in regimul trecut pe mai toate apele de munte existau pastravarii de unde Ocolul Silvic, care le avea in administrare, le populau periodic. Acum genul acesta de pastravarii nu mai exista, cele putine care mai sunt au numai pastrav curcubeu, crescut cu concentrate, ca cel indigen creste incet si nu e rentabil. Iar daca totusi pe undeva se mai fac populari, imediat ce se afla, vin baietii cu aparatele de curentat si îi culeg.


Sus
 Profil  
 
Afişează mesajele din ultimele:  Sortează după  
Scrie un subiect nou Răspunde la subiect  [ 2 mesaje ] 

Ora este UTC + 1 [ DST ]


Cine este conectat

Utilizatorii ce navighează pe acest forum: Niciun utilizator înregistrat şi 1 vizitator


Nu puteţi scrie subiecte noi în acest forum
Nu puteţi răspunde subiectelor din acest forum
Nu puteţi modifica mesajele dumneavoastră în acest forum
Nu puteţi şterge mesajele dumneavoastră în acest forum
Nu puteţi publica fişiere ataşate în acest forum

Căutare după:
Mergi la:  
Powered by phpBB® Forum Software © phpBB Group
Translation/Traducere: phpBB România